Ingerul alienat si sclavul

- nereusita -

lucrare pornita dintr-un joc: am ales un titlu oarecare comun de la care am pornit, alaturi de cativa colegi, scrieri individuale

1

Printre boschetii stepei slave a coborat o lumina deslavita; intunericul noptii este penetrat in mod inefabil-material de ingerul decazut al post-Paradisului, al nivelului interzis sufletului uman post-existential.

Si in jurul corpului acela frumos, androgin, perfect, cad fulgi mistici desprinsi din aripile impalpabile, descendente intr-o materialitate suspecta… nu ochiului uman ci simturilor omului in totaliatea lor: poate fi vazut in mod real daca nu poate fi atins?, poate fi auzit in mod real sunetul caderii ruginite si totodata melodioase a fulgilor daca nu poate fi simtita aroma inodora a idealului uman-partenerial?, gustul luminii este insipid cand nu exista simtirea caldurii sau racelii ingerului post-angelic?

Insingurarea fata de supranatural-divinul care l-a creat are radacini in dorinta dumnezeiasca de a se apropia mai mult de partea umana a lumii. Ce il poate face pe El sa isi reintoarca privirea asupra oamenilor, oamenii care sunt greseala maxima a creatiei primordiale? De ce sa nu incerce, de ce sa nu testeze spiritul uman pentru a gasi o metoda de a-I recastiga bunavointa, caci a fost alungat nu in Iadul ingerilor, ci chiar in zona curiozitatii sale? Ramane intrebarea “daca prin experienta aceasta extra-angelica va reusi in ceea ce si-a propus sau va ramane la nivel uman-androginic pentru totdeauna, va ramane intr-un pre-Iad-pre-Rai permanent, un purgatoriu infinit temporal?”

Acest lucru va fi de vazut, de simtit, de transpus, de… trait.

2

Daria Nikolaevna se plimba ca un caine alungat de stapan; incerca sa castige cateva ruble – ambitios vorbind – in fiece zi pentru a cumpara medicamentele necesare reconditionarii starii maladive a mamei sale.

Neobosita, cu o imensa durere creator-energizanta, vrea sa isi dispuna viziunea metaoptimista asupra celor din jurul ei (non-aproapele ei), asupra celor ce o urasc sau iubesc si sunt iubiti de ea. Nu credea ca un om poate fi rau prin natura data, ci prin viciere pamanteasca. Mantuirea se afla in ea, mantuirea estea ea.

Daria pare a fi motivul resetarii privirii dumnezeiesti. Misticismul (nu al faptelor sale, ci al gandirii ei transcende intr-o forma de jurnal deschis, scris cu litere universal-straine, descifrabile printr-o cunoastere intrapsihologica. Descendenta trupescului jurnal si ascendenta enigmaticelor litere formeaza acel purgatoriu infinit-temporal, un pre-Iad-pre-Rai. Dar oare Daria este constienta de acest fapt? Acest lucru va fi de vazut, de simtit, de transpus, de… trait.

3

In spatiul atemporal, univers intermitent (nepermanent, nepermanentizat) penele de care s-a dezbracat Orpheus angelicus se vor alipi paginilor prafuite ale jurnalului darian, se vor contopi spre a accede catre idealul supraangelic. O forta proprie, venind din non-interventia dumnezeiasca si provenind dintr-o spiritualitate concomitenta a celor doua niveluri de creatie: angelic si uman. Androginicul orfeic ai metafemininul darian se vor contopi intr-un Purgatoriu incepand dintr-un punct temporal si continuand la infinit in spatiu si timp, pierzandu-si astfel atributul fizic; va invinge forta Atotputernica, devenind el insusi Atotputernic, Atotprezent, Atotstiutor. Dumnezeu va deveni un inger. Dumnezeu va decadea, mai departe, in sclavie.

Material romanesc - ilustrate

Pur si simplu vorbesc de la sine imaginile. Enjoy it!

Veti vedea cat de simplu este sa fii roman (cateodata): prostia, politica si foamea din “glanda” te inalta pe culmile… aparitiei la TV sau pe bloguri ca acesta…

Le urez succes celor din imagini. In lumea dura care ne inconjoara, vor avea nevoie cu carul.

Comentarii scurte (III)

Persoana nu este un obiect. Ea este chiar ceea ce in fiecare om nu poate fi tratat ca obiect. [...] Persoana nu este obiectul cel mai minunat din lume, pe care l-am cunoaste din afara, ca pe celelalte. Ea e singura realitate pe care o cunoastem si o construim in acelasi timp dinlauntru. Prezenta pretutindeni , ea nu este data nicaieri.

Emmanuel Mounier in Le personnalisme

Ce ne propune, de fapt, acest individ? Persoana este, pentru dansul, o parte vie si integranta/integrata a omului: persoana in relatie de neutralitate (nu sinonimie) fata de om. Interesant punct de vdere, deoarece subliniaza partea interioara a omului, pe care alti ganditori ar numi-o suflet, spirit, subsidiar.

Ea e singura realitate care nu poate fi vazuta; nu este obiect, dimpotriva, este vie si maleabila. Poate fi cunoscuta si construita numai dinlauntru, deci persoana este unica fiecarui om, nu poate fi copiata sau preluata, dar prelucrata da.

Desi nu este data nicaieri toti suntem constienti de aceasta si uneori ne place sa credem ca flexibilitatea acesteia este permanenta; gresit, deoarece in momentul in care devenim constienti de aceasta, ea a devenit deja oarecum stabila si ar fi nevoie de un soc sau un flux de energie creativ/emotional puternic pentru a o destabiliza.

Daca nu este obiectul cel mai minunat din lume atunci care ar fi acela? Dragostea, prietenia, cinstea, onoarea? Poate, dar exceptand relativitatea termenilor, toate, in afara de persoana, sunt comportamente hormonal-cultural-sociale; vreau sa subliniez ca de dragoste si necesitati social-culturale ne putem lipsi (descotorosi este prea dur), dar persoana este, cum am mai spus, parte integranta si integrata a omului si nu paraseste pe nimeni, nicaieri, nicicand, niciunde, nicicum.

Atatea cuvinte pentru o singura idee: omniprezenta in plan spiritual, spatial si temporal a persoanei. Exista si exceptia de la regula - intre om si persoana exista o punte de legatura dintre cele doua, punte pe care as putea-o numi stabilitatea psihica: daca se deterioareaza, puntea de legatura va ramane la fel, trecand apoi in degradare, rupand astfel acel melanj existential, rezultand in serie la devieri comportamentale (ceea ce nu reprezinta persoana).

SHI (partea a III-a)

Astfel, cat mai aproape de idealul sau sunt batranul si nepotica lui , cei doi vagabonzi cu resedinta in asa-zisa constructie de la intersectia Progresului cu Rahovei… Circul Foamei socialiste… Ii viziteaza de vreo doua ori pe saptamana – ce naiba, are si el nevoi hormonal-personale – si ii cadoriseste cu fel de fel de mancaruri si haine… curate, groase, pufoase, calduroase. Nu, ei nu au dorit niciodata bani. O seara (uneori prelungita in noapte) de placere – o plasa indesata cu mancare si un rand de haine (mai ales pentru micuta), de la chilotei la palarioare. Si ce placere in a pipai lenjeria ce va fi purtata de cei doi , ce va atinge in permanenta organele genitale – nu sporadic, cum o face el, ca om curat si civilizat – si in a-i vedea imbracand-o.

Cateodata, sado-masochistul ii da fetitei bijuterii si o numeste “printesa lui” – atunci isi indeplineste cu adevarat dorinta de a avea parte de fericire sublima – pana data viitoare! Isi indeplineste, in lipsa de altele, singur nevoile carnal-erotice si de aceea uraste supraomenescul care nu ii acorda o mana de ajutor.

Cel mai placut moment cu acestia a fost dupa ce a furat o carte de filosofie de la Libraria Kretzulescu. A uitat instantaneu titlul si autorul (Ioan Petru Culianu – Gnozele dualiste ale Occidentului) , caci fiecare cuvant de pe coperte si din pagini a ajuns sa ii sfartece inima si partea aceaa a creierului care se ocupa cu constiinta – el nu credea intr-o natura dincolo de material, dar credea intr-o forta ce guverneaza Universul. Si nu a mai suportat chinul si a luat cartea si a dus-o celor doi napastuiti si l-a pus pe batran sa manance acea masa semicompacta de lemn prelucrat in hartie si a luat-o pe nepotica in brate si ea radea de bunic si… El simtea astfel ca fetita are un sprijin adevarat in el si el are un sprijin adevarat in ea. Cateva zile mai tarziu a cumparat cartea…

Comentarii scurte (II)

Ceea ce expira astazi nu este notiunea de om, ci notiunea insulara de om traind retras din natura si din propria sa natura; ceea ce trebuie sa expire este autoidolatria omului care se admira in imaginea pompierista a propriei sale irationalitati.

Edgar Morin in Paradigma pierduta: natura umana

Oare…? Din ce in ce mai multi oameni cred de cuviinta ca natura umana se degradeaza pana la putrezire. Acest fenomen, ce a cuprins tot mai multe elite intelectuale inca din secolele XVI-XVII, nu este unul negativ (privind intentiile), dar nici pozitiv (legat de punctul de pornire). Chiar este necesara toata aceasta discutie despre o notiune atat de relativa ca si Dumnezeu, dragostea, demnitatea?

Orice notiune are o natura dar chiar si asa, prin unicitatea omului, natura umana nu poate fi exclusa din randul notiunilor relative. Dar de ce ar fi omul o notiune insulara? Poate pentru ca persoana umana este o notiune unica prin definire: nu este de natura minerala - are in componenta nu numai elemente minerale; nu este de natura vegetala - poseda viata; nu este de natura animala - are ratiune, vointa si simtire (fara legatura cu “chipul lui Dumnezeu”).

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum. Sum ergo Deus est.

Renee Descartes in Discurs despre metoda

Omul este cea mai indepartata insula fata de originile universale: oare ne-am departat atata de aceste origini incat autoidolatria sa ne fi taiat pur si simplu legaturile cu acestea?

Ca sa nu expire notiunea insulara de om, trebuie sa expire altceva:

Ceea ce trebuie sa expire este autoidolatria omului care se admira in imaginea pompierista a propriei irationalitati.

Trebuie sa combatem o stare de degradare spirituala printr-o stare de degradare a autoidolatriei si nu prin remodelarea starii initiale maladive a spiritului, a naturii mai bine zis. Peretii a caror vopsea putrezeste si se scorojeste nu vor putea fi renovati aplicand de ochii soacrei un alt strat de vopsea; trebuie, inainte de toate, eliminate urmele vopselii maligne (expirate) pana nu va mai ramane nimic din aceasta pe pereti. Resturile expirate vor fi insa o sursa de mizerie pentru locul unde sunt depozitate acestea; oare resturile autoidolatriei expirate vor ramane intr-un colt pentru ca intr-un final acestea sa erupa sub o forma si mai grava?

SHI (partea a II-a)

Nu mai inceteaza sa ploua in urmatoarele zile. Oricum nu ii pasa: aseara a avut o experienta orgasmica, sub plapuma, la lumina lanternei, langa femeile mult dorite… din reviste pronografice. Ce senzatie tantrica, divina, absoluta; nu vroia sa fie vazut - de oameni sau ingeri sau zei; credea ca lumina difuza a lanternei exprima discretia in adevaratul sens al cuvantului. Si numai “ele” il acceptau astfel. Zambeste?! Ba nu, frigul ud ii amorteste muschii si pare ca surade fortat.

Se duce la fereastra soioasa; ar vrea ca aversele sa se opreasca la cheremul lui dar ceva, acolo sus, nu ii da ascultare. Si incepe sa injure acel ceva, caci nu poate fi cineva din moment ce este insensibil la doleantele lui. Si-si baga pula si fute-n gura si da la muie si nervii sai sunt la pamant. De ce? De ce nu i se satisface si lui macar o dorinta in viata? O dorinta dintr-acelea care ii pot aduce fericirea pentru tot restul vietii (care oricum este de cacat) si nu una dintre celelalte - efemere, de care devine dependent.

Caci a avut partea numai de cele din urma: tarfe curate si jegoase care nu se implica in actul sexual divin; tineri inconstienti atrasi de ochiul dracului - totusi, ii plac mai mult acestia deoarece simte la maximum fiecare tresarire si palpitare a muschilor faciali, cardiac, fesieri… cand ii atinge si ii penetreaza si pompeaza; sotii nefericite si casnice proaste cautand senzatii noi; persoane dornice sa isi faca partenerii gelosi; fiice mai mult sau mai putin adulte care vor sa socheze; femei plictisite in cotidian…

Numai cu acea persoana (indiferent de sex) care sa caute si sa gaseasca in el iubirea adevarata nu s-a intalnit.

Comentarii scurte (I)

Omul, asa cum il concepe existentialismul, daca nu poate fi definit, se datoreaza faptului ca el nu e nimic la inceput. El nu va deveni ceva decat pe urma si va fi ceea ce el se va fi facut. Astfel, nu exista natura umana, pentru ca nu exista un Dumnezeu pentru a o concepe. [...] Omul nu este altceva decat ceea ce se face el insusi. [...] Dar ce vrem sa spunem prin aceasta daca nu ca omul are o mai mare demnitate decat o piatra sau o masa.

Jean-Paul Sartre in Existantialismul este un umanism

Alegerile sunt partile care ne definesc vietile. Mai bine zis, alegerile sunt o parte a vietii care ne defineste ca indivizi, ca oi ratacite de turma, ca un exemplu al logicii lui Hermes.

Pentru Sartre, necesitatea (literatura) angajata se refera la faptul ca refuzand sa alegi inseamna a alege sa nu alegi. Si pentru ca aici e vorba mai mult despre ce cred eu, am doua principii dupa care ma ghidez in cele ce voi spune mai departe: nici un om, oricat de nesemnificativ ar fi, nu trebuie sa fie pasiv-letargic ci pasator fata de orice alegere in viata; in al doilea rand, cred ca mereu omul a ales/alege/va alege intre un rau mai putin rau si un rau mai rau.

Rau cu rau dar mai rau fara rau!

Mai exact: daca vom alege cea mai buna faina spirituala, vom avea material pentru a framanta un aluat fizico-spiritual si de-abia atunci printr-o dospire si coacere vom ajunge la o NATURA. Hai sa nu o numim “natura umana”, precum Sartre: exista natura umana nedemna si natura umana demna (mai implinita spiritual “decat o piatra sau o masa”), deci numai cea din urma ar fi cea mai potrivita de a fi numita si “umana”.

Intra-adevar, suntem ceea ce ne facem noi insine, deci trebuie sa gasim o cale de realizare a naturii proprii, caci “nu exista un Dumnezeu pentru a o concepe”. Totul sta in ALEGERILE NOASTRE.

Poate nu exista un Dumnezeu, ci constiinta colectiva a pietrelor si a meselor de a conlucra spre dezvoltarea unitara spirituala. Poate aceasta forta nevazuta (totusi prezenta si simtita la nivel metafizic) a avut nevoie de un nume (caz particular in limba romana: Dumnezeu este unic; in alte limbi, Acesta este pur si simplu Zeul) si i s-a gasit unul supraomenesc (zeu) si intrucatva nenominal (domn): Dumnezeu = constiinta, vointa, memoria colectiva?

SHI (partea I)

-poem realist românesc-

El s-a sculat din patul udat de picăturile de ploaie curgând din găurile tavanului

Şi s-a dus la fereastră

Şi şi-a amintit cum ploua mărunt pe aleea din Carol – parcul copilăriei

Şi a văzut cum plouă mocăneşte

Şi şi-a aprins un chiştoc lăsat în scrumieră cu o seară înainte

Şi ştia că va ploua torenţial

Şi că îi va inunda curtea

Şi că îi va inunda camera

Şi intimitatea până la lenjerie

Şi anthraxul, prin transport acvatic,

Şi stafilococii, streptococii şi pneumococii

Şi bacteriile nu vor merge mai departe de atât

Şi atunci se va despuia

Şi atunci va naşte prin masturbare

Şi mii de copii vor umbla pe corpul uscat al luminii viilor

Şi va veni îngerul nopţii curând

Şi îi va duce in valea inundată a umbrelor morţilor

Şi Matca se va fi revărsat complet…

Şi nu va mai fi nimic…

Şi protozoarele vor relua ciclul existenţei…