Persoana nu este un obiect. Ea este chiar ceea ce in fiecare om nu poate fi tratat ca obiect. [...] Persoana nu este obiectul cel mai minunat din lume, pe care l-am cunoaste din afara, ca pe celelalte. Ea e singura realitate pe care o cunoastem si o construim in acelasi timp dinlauntru. Prezenta pretutindeni , ea nu este data nicaieri.
Emmanuel Mounier in Le personnalisme
Ce ne propune, de fapt, acest individ? Persoana este, pentru dansul, o parte vie si integranta/integrata a omului: persoana in relatie de neutralitate (nu sinonimie) fata de om. Interesant punct de vdere, deoarece subliniaza partea interioara a omului, pe care alti ganditori ar numi-o suflet, spirit, subsidiar.
Ea e singura realitate care nu poate fi vazuta; nu este obiect, dimpotriva, este vie si maleabila. Poate fi cunoscuta si construita numai dinlauntru, deci persoana este unica fiecarui om, nu poate fi copiata sau preluata, dar prelucrata da.
Desi nu este data nicaieri toti suntem constienti de aceasta si uneori ne place sa credem ca flexibilitatea acesteia este permanenta; gresit, deoarece in momentul in care devenim constienti de aceasta, ea a devenit deja oarecum stabila si ar fi nevoie de un soc sau un flux de energie creativ/emotional puternic pentru a o destabiliza.
Daca nu este obiectul cel mai minunat din lume atunci care ar fi acela? Dragostea, prietenia, cinstea, onoarea? Poate, dar exceptand relativitatea termenilor, toate, in afara de persoana, sunt comportamente hormonal-cultural-sociale; vreau sa subliniez ca de dragoste si necesitati social-culturale ne putem lipsi (descotorosi este prea dur), dar persoana este, cum am mai spus, parte integranta si integrata a omului si nu paraseste pe nimeni, nicaieri, nicicand, niciunde, nicicum.
Atatea cuvinte pentru o singura idee: omniprezenta in plan spiritual, spatial si temporal a persoanei. Exista si exceptia de la regula – intre om si persoana exista o punte de legatura dintre cele doua, punte pe care as putea-o numi stabilitatea psihica: daca se deterioareaza, puntea de legatura va ramane la fel, trecand apoi in degradare, rupand astfel acel melanj existential, rezultand in serie la devieri comportamentale (ceea ce nu reprezinta persoana).
