In corecta folosire a imaginatiei consta deosebirea dintre sfant si nebun – si ea explica de ce, pornind de la aceleasi date temperamentale si, oarecum biografice (pasiunea pentru romanele cavaleresti si cultul pentru cavalerii), Ignatiu de Loyola a putut deveni un sfant practic, care a schimbat lumea, in timp ce Don Quijote a ramas un nebun lunatic, care s-a poticnit de ea.

Horia-Roman Patapievici in articolul Imaginatia lui Don Quijote din ID, 5(8) despre eseul Viata lui Don Quijote si Sancho de Miguel de Unamuno

Toata aceasta peroratie despre devierea comportamentala, eclipsa ratiunii si nebunia lui Don Quijote are, deci, rolul de a explica substratul psihologic/psihic al pierderii constiintei (=cunoasterea de sine insusi). Raskolnikov al lui F.M. Dosteievski (Crima si pedeapsa) se afla in aceeasi situatie: contextul socio-cultural (in care includem si cele mai intime ganduri si trairi omenesti) ii impinge pe unii oameni la gesturi necugetate. Diferitele inclinari socio-culturale pot fi pe cat de obscure si invidioase, pe atat de clare: ori totul porneste dintr-un punct necunoscut (care va duce intr-un punct mort), inidividual-antisocial – logica lui Hermes, ori este cel aclamat de multime (societate, colectivitate = saracia, scarba invidia, razbunarea s.a. in faza de renoastere colectiva), un punct de pornire ce traseaza limitele legalitatii incursiunilor, contactelor in context socio-cultural – logica lui Ares. Don Quijote nu difera mult de personajul dostoievskian, decat prin cauzele comportamentului anormal: la personajul si omul universal inventat de Cervantes exista o revelatie individuala, intraumana; Raskolnikov comporta o nebunie (caci, in fond, aceasta este) extrapersonala, sociala. Pe cand unul crede ca este singurul care vede si trebuie sa indrepte nedreptatile, celalalt crede ca societatea l-a imputernicit spre comiterea crimei (uciderea surorii camataresei a fost o greseala, deci cea de-a doua crima este intr-adevar cea demna de urat, de dispretuit in mod absolut).

Vezi Comentarii scurte IV si V.

Legat de ultimul comentariu, poate de aceea incearca unii sa caute (nu inseamna ca si gasesc) raspunsuri in vise; acesti din urma oameni cred ca se pot “cunoaste pe ei insisi” prin intermediul interpretarii viselor ca stari divine (nu mai mentionez de sutele de lucrari publicate in acest domeniu, un fel de talcuire iosifiana a viselor faraonilor contemporani). A existat totusi un om care a dat startul contrazicerii laturii divine, sau cel putin sibilinice, a viselor: Sigmund Freud. In fapt, isi bazeaza teoria pe exemple practice, analizand si despicand semnificatiile propriilor vise si ale celor apropiati (pentru ca, in cele din urma, sa aplice teoria si metoda de interpretare obtinute pacientilor).

Civilizatia este o permanenta lectie de respect: respect fata de divinitate, fata de pamant, fata de semenii nostri si, in acest fel, fata de propria noastra demnitate.

Goethe. Iata cum Cervantes, Dostoievski si Freud au ajutat la trasarea unor modele conceptionale universale in acest context. Personajele pe care vi le-am prezentat aici au gandit precum Goethe in aceasta ipostaza… numai ca in sens invers… Demnitatea proprie este insa gaunoasa daca o luam drept prim-plan pentru implinire spirituala (sociala si individuala).

As dori sa inchei propunand un citat pe care il consider fundamental fata de cele expuse in eseul (incercarea de-a dreptul) de fata si sa imi cer scuze pentru acest final (sunt ca o lipitoare):

A se intelege pe sine [=a se cunoaste pe sine insusi] – in sensul cel mai propriu al acestui cuvant – inseamna asadar a avea curajul inalt de a recunoaste ceea ce este propriu celuilalt [=a se cunoaste pe sine insusi]

Martin Heidegger in Cum ajungem sa spunem ceea ce avem de spus din ID, 1(4)